Canonul Sfantului Andrei Criteanul, oglinda Postului celui Mare - Cuvant al Preasfintitului Parinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului
Postul este, inainte de toate, un examen duhovnicesc, o proba in care mintea isi arata adevarata masura, vointa se intareste si sentimentul se lasa covarsit de preaplinul harului dumnezeiesc. Postul este o calatorie spirituala, iar destinatia sa este Pastele, praznic al praznicelor. Prin urmare, resorturile postirii sunt altele decat cele pe care lumea contemporana, secularizata, incearca sa le impuna: a posti nu inseamna a ramane inchistat exclusiv intre barierele regimului alimentar, postul nu este reglementarea nutritiei, ci hrana pentru suflet si sprijin pentru trup.
In viata Bisericii, postirea, alaturi de rugaciune, reprezinta respiratia sa duhovniceasca, este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita unei realitati gresit si limitat intelese. Pericopa evanghelica din ultima duminica de dinaintea Postului Mare (Mt. 6, 14 - 21) stabileste conditiile acestei eliberari: prima este postirea - refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului; cea de a doua conditie este iertarea - "ca de veti ierta oamenilor greselilelor, ierta-va si voua Tatal vostru cel Ceresc"; a treia conditie este daruirea in comuniune, impartasirea binecuvantarii dumnezeiesti intre oameni si, prin oameni, in intreaga creatie.
Valoarea postului este, in esenta, data de impartasirea plenara a luminii dumnezeisti din noaptea Invierii. Legatura organica dintre post si Inviere nu poate fi nici depasita, nici ignorata, nici minimalizata, pentru ca ea constituie in esenta masura (canonul) eforturilor noastre, criteriul dupa care ne raportam la Biserica si la intreaga creatie.
Pe langa interiorizarea fireasca, starea de post este marcata in viata liturgica a Bisericii de randuieli speciale care ating maxima profunzime duhovniceasca in capodopere imnografice precum Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul.
Sfantul Andrei Criteanul (660-740), Episcop de Gortina (Creta), s-a nascut in Damasc, in jurul anului 660. La varsta de 15 ani merge la Ierusalim unde devine calugar la Biserica Sfantului Mormant. Este cunoscut ca unul dintre cei mai de seama creatori de canoane si imne de o frumusete duhovniceasca extraordinara, mai ales datorita atat formei, cat mai ales profunzimii gandirii.
Am gasit de cuviinta ca acum, la inceputul primei saptamani a Sfantului si marelui Post, cand se citeste Canonul cel Mare, sa zabovim putin asupra intelesurilor pe care aceste irmoase (cantari) le au, spre a le arata, astfel, frumusetea si adanca teologie pe care o cuprind.
Alcatuit cu multa maiestrie, canonul patrunde in cele mai adanci temnite ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul ranit de pacat. Omul care ajunge sa constientizeze greutatea faradelegilor sale, care gusta pana la capat amaraciunea instrainarii de Parintele sau, din cauza poftelor vatamatoare, "isi vine acum in fire" si, negasind alta mangaiere, se intristeaza si plange cu amar: "De unde voi incepe a plange faptele vietii mele celei ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, acestei tanguiri de acum[1]?"
Plansul este expresia parerii de rau pentru pacatele savarsite, cu acesta autorul alinandu-si constiinta patata de pacat. Cu acesta isi domoleste ura pentru trecutul sau patimas: "Indeparteaza-te de acum de nebunia cea mai dinainte si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta"[2]. Rodul acestui plans este atat de apreciat, incat autorul isi incepe canonul chiar cu el. Treptat, lacrimile fac sa incolteasca in sufletul pacatosului nadejdea mantuirii care, pe masura ce creste si odrasleste, da acestuia curaj si speranta. Numai floarea dragosteai inflacarate pentru Dumnezeu insa, aduce adevarata mireasma a deplinei indreptari si iertari, iertare incununata la final cu rodul minunat al mantuirii.
Aluziile la viata personala trebuie interpretate ca expresii ale smereniei autorului, practica obisnuita de altfel in intreaga literatura duhovniceasca. Utilizarea acestui motiv personal trimite insa catre adevaratul subiect al Canonului: pocainta. In ajutor este chemata intreaga creatie, pentru ca ea se face deopotriva partasa caderii si neascultarii, dar si smereniei tamaduitoare si dorintei sufletului de a se intoarce, precum fiul risipitor, catre parintele sau prea-iubit. "Ia aminte, cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu[3]." Apelul la creatie are menierea de a situa iconomia mantuirii in cadrul istoriei si a timpului. Astfel, mantuirea capata nu doar dimensiuni cosmice, ci mai ales ecleziale, pentru ca lumea intreaga este in esenta Biserica a lui Dumnezeu si spatiu al mantuirii[4].
In ansamblu, cuprinsul cantarilor Canonului Mare este urmatorul:
Cantarea Intai
Se arata cat de grava este starea in care a fost adus pacatosul de faradelegile sale. Situatia aceasta pare de netamaduit, insa "ajutor si acoperitor s-a facut noua spre mantuire" Dumnezeu, actul intruparii devenint incepatura a nadejdii noastre catre mantuire. Cu aceasta speranta, cel robit de pacate ia hotararea de a pune de acum inainte pe Dumnezeu calauza vietii lui, marturisindu-si toate faradelegile savarsite: "Vino ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, de te marturiseste la Ziditorul tuturor. Indeparteaza-te de acum de nebunia cea mai dinainte si adu lui Dumnezeu lacrimi de pocainta[5]".
Cantarea a doua
Pacatosul reuseste sa treaca peste orice presentiment ce l-ar putea abate de la calea catre mantuire, gasind salvarea in marturisire. Scena are o foarte mare importanta, pentru faptul ca la actul pocaintei este chemat ca martor intregul univers: "Ia aminte cerule si voi grai; si voi lauda pe Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup[6] sau ia aminte cerule si voi grai; pamantule primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-l lauda pe Dansul"[7]. Este prezentata aici lupta sufletului de a se elibera din mrejele pacatului, lupta ce necesita din partea acestuia cele mai mari eforturi.
Cantarea a treia
Introduce in canon icoana infricosatoarei judecati, la care Hristos ne va rasplati sau ne va acuza pe fiecare dupa faptele noastre. Aceasta da prilej autorului sa-si avertizeze sufletul ca totul se plateste in lumea aceasta, adresandu-i totodata o seama de indemnuri menite sa-l convinga de necesitatea indreptarii sale.
Cantarea a patra
Incordarea tinge punctul culminant. Situatia limita in care pacatosul inca nu arata destula staruinta si stradanie in pocainta, desi "Mirele este la usa", incarca atmosfera cu maximu de "agonie" duhovniceasca. Singura scapare se dovedeste a fi Hristos, caci numai Acela poate sa mantuiasca: "Tu Insuti, Hristoase, ma miluieste[8]."
Cantarea a cincea
Pacatul este descris in culori din ce in ce mai sumbre: intuneric, negura adanca, noapte etc., aceasta in paralel cu varsta inaintata a batranului autor si cu iminenta sfarsitului sau, care aduc in chip neindoielnic la prezentarea sa in fata Celui care a promis ca va pedepsi pacatul.
Cantarile a sasea si a saptea
Cu cat se constientizeaza mai mult de catre pacatos pericolul in care singur s-a aruncat, prin nepazirea poruncilor dumnezeiesti, cu atat mai insistenta devine si marturisirea si pocainta sa: "Strigat-am cu toata inima mea catre induratul Dumnezeu si m-a auzit din iadul cel mai de jos[9]." Cu atat mai intense devin si strigatele si implorarile de a nu fi pedepsit pentru nesocotirea vointei divine. O seama de alte pilde graitoare aduse extrase din Sfintele Scripturi, insotite de un numar crescand de avertismente si indemnuri spre pocainta tintesc unicul obiectiv spiritual urmarit de canon: mantuirea sufletului celui pacatos.
Cantarea a opta
Ca si cum sufletul n-ar fi constientizat destul greutatea faradelegilor sale, este introdusa din nou icoana - mult mai infricosatoare de aceasta data - a Dreptului Judecator, Care va veni cu slava multa, provocand frica si groaza celor nepregatiti.
Cantarea a noua constituie epilogul intregului canon. Mentinand imaginea eshatologica anterior creata, autorul prezinta in continuare pocainta si deplina indreptare a pacatosului care nadajduieste de acum cu mai multa fermitate in intertarea sa, incredintandu-si pentru aceasta intreaga sa viata in mainile Stapanului sau: "Judecatorul meu si Cunoscatorule, Cel ce va sa vi iarasi cu ingerii sa judeci toata lumea, atunci, vazandu-ma cu ochiul Tau cel bland, sa Te milostivesti si sa ma miluiesti, Iisuse pe mine care am gresit mai mult decat toata firea omeneasca[10]."
Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la "punctul de plecare" - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc despre Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate catre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta.
[1] Cantarea I, Stihira 2, Triodul, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 129.
[2] Cantarea I, Stihira 3, p. 129.
[3] Cantarea II, Stihira 1, p. 410.
[4] Cf. Panayotis Nellas, Omul - animal indumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxa, trad. Diac. Ioan I. Ica Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 178 - 179.
[5] Cantarea I, Stihira 3, p. 408.
[6] Cantarea II, Irmos, p. 410.
[7] Cantarea II, Stihira 2, p. 410.
[8] Cantarea IV, Stihira 23, 25, 26, 27, pp. 417 - 418.
[9] Cantarea VI, Irmos, p. 420.
[10] Cantarea IX, Stihira 25, p. 432.