Folosul duhovnicesc al suferintei

Folosul duhovnicesc al suferintei

Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici romani, vorbea in numeroasele sale cuvantari despre rolul pe care il are suferinta in viata crestinilor, si mai ales despre modul in care acestia trebuie sa o inteleaga. Indemnurile parintelui Arsenie cu privire la suferinta izvorasc din Sfanta Scriptura si din Traditia Bisericii, dar si din experienta personala a acestuia. Parintele a suferit multi ani in temnitele comuniste, i-a vazut pe cei din jurul lui suferind, a vietuit ca pustnic intr-o padure in munti si a fost mai bine de cincizeci de ani preot duhovnic, alinand suferintele a mii de oameni cu sfaturile sale pline de intelepciune. 

 
Parintele Arsenie vedea suferinta ca pe un medicament pe care Dumnezeu ni-l da pentru sanatatea noastra: "o suferinta nu si-a atins scopul "terapeutic" daca n-ai iesit cu un folos duhovnicesc din ea". Dar care este aceasta stare de sanatate la care ar trebui sa ne duca suferinta? Parintele Arsenie invata ca semnul sanatatii este starea de prezenta, sa il ai pururea pe Domnul in inima ta, sa fii pururea intr-o continua stare de smerenie. De aici rezulta faptul ca Dumnezeu asteapta trezirea noastra, asteapta ca vointa noastra sa-L urmeze si sa mearga liber spre ea. Ar fi gresit sa avem imaginea unui Dumnezeu care pandeste orice greseala a noastra pentru a ne sanctiona, dimpotriva, Dumnezeu ne iubeste si se foloseste de o boala, un necaz, pentru a ne scapa pe noi de chinurile vesnice ale iadului. De aceea, in cazul in care omul pierde starea de prezenta a lui Dumnezeu, o suferinta il poate ajuta sa o redobandeasca sau sa inceapa sa o caute si, din acest punct de vedere, suferinta inceteaza sa mai fie vazuta ca o lipsa, ca o nenorocire, ci este vazuta ca o binecuvantare si cercetare a lui Dumnezeu.
 
Chiar Mantuitorul pune accentul pe aceasta trezire duhovniceasca prin suferinta atunci cand da exemplul Turnului care se prabuseste in Siloam si omoara atatia oameni (Luca 13, 4-5). Hristos ii indeamna pe cei ce-L ascultau sa nu se opreasca la o intelegere confortabila pentru ei, prin a-si explica ca acea cadere a avut loc doar pentru ca oamenii ucisi au pacatuit, ci toti ar trebui sa constientizeze ca sunt raspunzatori si pacatosi, caci Dumnezeu prin suferintele unora incearca sa-i foloseasca pe cei multi. De asemenea, parintele atrage atentia ca suferinta nu e numai a noastra, ne putem intalni cu ea si la persoanele de langa noi si atunci avem o responsabilitate fata de ei. Milostenia poate fi o cale prin care am putea vindeca suferintele celor din jurul nostru.
 
Suferinta ajuta ca omul sa se cunoasca pe sine
 
Prin suferinta omul ajunge sa-si cunoasca masura, sa se smereasca, sa-si dea seama de slabiciunile sale, sa-si dea seama cat de mult ii lipseste ceea ce ii place lui Dumnezeu. Aceasta cunoastere de sine este foarte pretuita de parinti, caci este socotita ca un punct de unde se poate creste in viata duhovniceasca. Mai multi Parinti ai Bisericii vad in acest moment cheia de intelegere a tainei suferintei, pentru ca in acel punct de tensiune spirituala se cauta adevarata viata - viata vesnica. Daca oamenii pornesc in talcuirea vietii de acum din perspectiva vietii vesnice, vor dobandi o reala intelegere a rostului ei. Asa se poate intelege de ce marii asceti ai Bisericii se bucurau cand erau bolnavi, caci in acele clipe se simteau cercetati de Dumnezeu.
 
Parintele Arsenie spunea ca "nimic nu e mai folositor in viata ca suferinta, pentru a te cunoaste pe tine insuti" si continua spunand ca in suferinta omul reuseste sa stea de vorba cu sine mai precis decat in orice alta situatie, se poate analiza cel mai bine, poate sa se compare si, astfel, sa se poata birui, iar aceasta biruinta este una uriasa, caci este o biruinta asupra raului si a pacatului, este o despatimire.
 
Orice suferinta este ca o anticipare a mortii. Dupa o suferinta, viata este vazuta dintr-o alta perspectiva. Tocmai de aceea parintele Arsenie spune ca cel mai mult s-a folosit duhovniceste cand a stat la capataiul muribunzilor, pentru ca aceia, in ultimele clipe, avand sentimentul sfarsitului, isi dau seama de lucrurile cu adevarat importante din viata, ajung sa-si constientizeze pacatele si sa-si doreasca sa dobandeasca impacarea cu Dumnezeu. Parintele aminteste ca toti muribunzii pe care i-a vazut in viata sa doreau sa mai traiasca o singura zi, aceasta tocmai pentru ca iminenta mortii ii facea sa-si dea seama de ei si de greselile pe care le-au comis, de faptele bune pe care ar fi putut sa le faca, dar nu le-au facut. Aceasta constiinta de pe patul mortii il face pe om sa-si doreasca timp sa indrepte lucrurile, iar parintele Arsenie mangaie spunand: "si daca se ajunge la aceasta minima stare de pocainta, este un castig, caci orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune".
 
De aceea, parintele atrage atentia asupra faptului ca omul trebuie sa constientizeze fiecare clipa din viata sa, pentru ca fiecare moment poate fi un prilej de mantuire. El ne spune ca Dumnezeu nu este suparat pe noi pentru greselile noastre, cat mai ales pentru nepasarea noastra si, astfel, suferinta poate deveni o vindecare a nepasarii.
 
"In suferinta nu trebuie sa se ajunga la descurajare"
 
Parintele subliniaza ca in orice suferinta sau greutate pe care cineva o incearca nu trebuie sa se ajunga la descurajare. "Aceasta este toata lupta subtila a sfintelor noastre paterice si o mare taina a vietii duhovnicesti, de a ne ridica, de a nu ramane sub o piatra ingrozitoare a caderii. Cuvant mare va spun, in ordinea cea duhovniceasca, nici nu exista cadere, exista numai ridicare, nici o nenorocire nu inseamna ceva si nimic nu este pierdut atata timp cat credinta ramane in picioare."
Iar credinta ne spune ca totul se obtine prin jertfa, prin cruce. Parintele Arsenie ne indeamna spunandu-ne ca si noi trebuie sa oferim ceva lui Dumnezeu: "conceptia de mantuire crestina este suferinta. Iisus Hristos a facut dreptate mare, a vindecat, a inviat morti, permanent. Dar n-a mantuit lumea cu aceasta. Dracul inca era tare, inca ispitea... si chiar pe Iisus il ispitea. Deci nu ne-a salvat cu nici un chip marea dreptate pe care a facut-o Iisus, decat ne-a invatat sa-L pretuim foarte mult, ca era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, dar, cand S-a rastignit, atunci l-a ucis pe diavol. Iisus era pe cruce si se vaita diavolul. Deci, conceptia de mantuire este jertfa. Nu se poate nimic fara jertfa. Nu se poate in nici un chip. Numai prin suferinta ajungi sa scapi de suferinta. Deci nu se putea salva lumea decat cu jertfa, Care ramane de fapt un exemplu pentru noi toti. Suferinta nu e usor de purtat daca nu esti intr-o relatie cu Dumnezeu".

Iacob Lucian
 
Sursa: ziarullumina.ro