Postul Mare

 

Mai multe informatii despre istoricul si semnificatiile Postului Mare in Biserica Ortodoxa aflam de la Parintele Prof. Dr. Ene Braniste din lucrarea Liturgica Generala aparuta la Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane in anul 1993:

 

Postul Pastilor, Paresimile sau Patruzecimea, adica postul dinaintea Invierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe; de aceea in popor e numit, in general, Postul Mare sau Postul prin excelenta. El a fost oranduit de Biserica pentru cuviincioasa pregatire a catehumenilor de odinioara, care urmau sa primeasca botezul la Pasti si ca un mijloc de pregatire sufleteasca a credinciosilor pentru intampinarea cu vrednicie a comemorarii anuale a Patimilor si a Invierii Domnului; totodata ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile tinut de Mantuitorul inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat si denumirea de Paresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή).

 

In general, Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti privesc acest post ca o institutie de origine apostolica. Dar in primele trei secole durata si felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, dupa marturiile Sfantului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexan-driei s.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), altii doua zile, adica Vineri si Sambata inainte de Pasti, altii trei zile, altii o saptamana, iar altii mai multe zile, chiar pana la sase saptamani inainte de Pasti; la Ierusalim, in sec. IV se postea opt saptamani inainte de Pasti, pe cand in Apus in aceeasi vreme se postea numai patruzeci de zile.

 

Incepand de pe la sfarsitul secolului al III-lea inainte, postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Paresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care tinea pana la Duminica Floriilor, avand o durata variabila, si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii, fiind foarte aspru. Abia in secolul al IV-lea, si anume dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Rasarit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani, durata pe care o are si astazi, desi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat si dupa aceasta data. Dupa disciplina ortodoxa, se lasa sec in seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lasatului sec de branza, in grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adica Duminica branzei, in slavo-rusa = Nedelia Siropustnaia sau prosenoe voskresenie, adica Duminica iertarii) si postim pana in seara Sambetei din saptamana Patimilor, inclusiv.

 

Precum am vazut, ultima dintre cele sapte saptamani de post deplin, adica saptamana dintre Florii si Pasti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotita in postul Paresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Saptamana Pastilor, a «Pastilor» in sensul originar al cuvantului, adica Pastile Crucii sau al suferintei Domnului.

 

Denumirea de Paresimi sau Patruzecime (Τεσσαραϗοτή, Quadragesima), care se intalneste prima oara in canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificata pentru cele sase saptamani care ramaneau si care constituiau in vechime Postul cel Mare sau al Paresimilor; el se considera incheiat in Vinerea lui Lazar (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sambata lui Lazar si Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

 

Durata aceasta de 40 de zile a Postului Pastilor se intemeiaza pe o traditie vechi-testamentara, de atatea ori atestata cand e vorba de cercetarea si pregatirea sufletului prin masuri divine: potopul, care trebuia sa spele pamantul de pacate, a tinut 40 de zile si 40 de nopti (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mancat evreii mana in pustie, inainte de a ajunge in pamantul fagaduintei (Deut. 7, 7 si 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Iesire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocai (Iona 3, 4-10); Iisus a postit in munte 40 de zile si 40 de nopti inainte de inceperea activitatii publice (Matei 4, 1-2 si Luca 4, 1-2) s.a.m.d.

 

Practica aceasta a fost adoptata de Biserica inca dinainte de sec. IV, ca timp de pregatire a catehumenilor pentru botez, adica pentru re-nasterea sau innoirea spirituala. In crestinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV inainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedeaza din ce in ce mai mult celui penitential; sub influenta puternica a monahismului, intreaga Biserica crestina devine penitenta. Dar sensul initial al postului ramane acelasi: urcusul spre eshatologie. Caci toate patruzecimile - atat cele din traditia universala, cat si cele din traditia biblica a Vechiului si a Noului Legamant - nu sunt decat perioade pregatitoare catre «un cer nou si un pamant nou», etape active catre regenerarea omului si innoirea universala, anticipata si chezasuita de invierea lui Hristos, serbata la Pasti.

 

Postul Pastilor este nu numai cel mai lung si mai important, ci si cel mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe.

 

In sec. IV, de ex., canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osandind obiceiul unora de a intrerupe ajunarea in Joia dinaintea Pastilor, dispune sa se tina post aspru (mancare uscata) in toata Patruzecimea. Cam in aceeasi vreme, Constitutiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomanda sa se posteasca, in saptamana ultima, astfel: «In zilele Pastilor postiti incepand din ziua a doua (luni) pana vineri si sambata sase zile, intrebuintand numai paine si sare si legume si band apa, iar de vin si de carne abtineti-va in aceste zile, caci sunt zile de intristare, nu de sarbatoare; iar vineri si sambata sa postiti, cei carora le sta in putinta, negustand nimic pana la cantatul cocosului din noapte. Iar de nu poate cineva sa ajuneze in sir aceste doua zile, sa pazeasca cel putin sambata, caci zice undeva Domnul, vorbind despre Sine: Cand se va lua de la ei Mirele vor posti in zilele acelea». In sec. VII, canonul 56 al Sinodului trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii si excomunicarii, consumarea hranei provenite de la animale (carne, oua, branza), in timpul Paresimilor, osandind astfel direct obiceiul armenilor si al apusenilor de a manca lapte, oua si branza in sambetele si duminicile acestui post. La inceputul secolului IX, Can. 48 al Sfantului Nichifor Marturisitorul, patriarhul Constantinopolului si Regulile Sfantului Teodor Studitul ne lasa sa intelegem ca monahii, in tot postul Pastilor, nu mancau decat o singura data pe zi (seara), ingaduindu-se numai celor ce lucrau (fizic) sa guste putina paine si la Ceasul IX din zi.

 

In general, deci, in vechime postul Paresimilor era mult mai aspru decat cum se tine azi. Toate zilele erau de ajunare, adica abtinere completa de la orice mancare si bautura pana la. Ceasul IX din zi (spre seara), afara de sambete si duminici, care erau exceptate de la ajunare.

 

Conform traditiei stabilite cu timpul in Biserica, in cursul Postului Mare se posteste astfel: in primele doua zile (luni si marti din saptamana prima) se recomanda, pentru cei ce pot sa tina, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare pana spre seara, cand se poate manca putina paine si bea apa; la fel in primele trei zile (luni, marti si miercuri) si ultimele doua zile (vinerea si sambata) din Saptamana Patimilor. Miercuri se ajuneaza pana seara (odinioara pana dupa savarsirea Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite), cand se mananca paine si legume fierte fara untdelemn. In tot restul postului, in primele cinci zile din saptamana (luni-vineri inclusiv) se mananca uscat o singura data pe zi (seara), iar sambata si duminica de doua ori pe zi, legume fierte cu untdelemn si putin vin. Se dezleaga de asemenea la vin si untdelemn (in orice zi a saptamanii ar cadea), la urmatoarele sarbatori fara tinere (insemnate in calendar cu cruce neagra): Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul (24 februarie), Sfintii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, inainte-serbarea si dupa-serbarea Buneivestiri (24 si 26 martie), precum si in ziua Sfantului Gheorghe (23 aprilie), iar dupa unii si in Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) si in Duminica Floriilor se dezleaga si la peste (cand insa Bunavestire cade in primele patru zile din Saptamana Patimilor, se dezleaga numai la untdelemn si vin, iar cand cade in vinerea sau sambata acestei saptamani, se dezleaga numai la vin).

 

Din cele mai vechi timpuri, postul Paresimilor a fost tinut cu multa rigurozitate (de altfel, pana astazi, postul acesta este inca cel mai mult respectat in crestinatatea ortodoxa). Precum am vazut, Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea (afurisirea) pe credinciosii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri si de vineri si pe cel al Paresimilor, neadmitand exceptii decat in cazuri de boala.

 

Pentru a trezi sufletele credinciosilor si a le indemna la cainta si smerenie, Biserica a hotarat, prin canoanele 49 Laodiceea si 52 trulan, ca in timpul Paresimilor sa nu se savarseasca Liturghie decat sambata, duminica si sarbatoarea Buneivestiri, iar in celelalte zile ale saptamanii (de luni pana vineri inclusiv) sa se savarseasca numai Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, care e mai potrivita pentru acest timp. Totodata, pentru a pastra caracterul sobru al Paresimilor, Biserica a oprit praznuirea sarbatorilor martirilor in zilele de rand ale Paresimilor, pomenirile acestora urmand a se face numai in sambetele si duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nuntile si serbarea zilelor onomastice in Paresimi, fiindca acestea se serbeaza in general cu petreceri si veselie, care nu cadreaza cu atmosfera de smerenie, de sobrietate si pocainta, specifica perioadelor de post. Odinioara chiar si legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Paresimilor, interzicand toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.

 

Postul propriu-zis al Paresimilor este precedat de cele trei saptamani introductive de la inceputul perioadei Triodului (incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului), oare pregatesc treptat si prevestesc postul mai aspru, care incepe de la lasata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru ca in cursul ei este ingaduit numai consumul laptelui si al derivatelor lui, lasandu-se mai dinainte sec de carne (in seara duminicii a treia din Triod, adica Duminica Infricosatoarei Judecati); de aceea saptamana aceasta poarta denumirea de Saptamana branzei sau saptamana alba (προνήστιμος sau τυροφάγος εύδομάς, Sedmita sirnaia). Toate serviciile divine din timpul Paresimilor sunt mai sobre decat cele din restul anului si indeamna la smerenie, intristare si cainta. De aceea, postul Paresimilor si intreaga perioada a Triodului are o importanta de prim rang nu numai in evlavia monahala, ci si in spiritualitatea sau viata religioasa ortodoxa a credinciosilor mireni in general; este timpul in care se spovedesc cei mai multi credinciosi, in vederea impartasirii din ziua Pastilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

 

Postul Pastilor e tinut si in Biserica Romano-Catolica; el tine 40 de zile, incepand nu luni ca la ortodocsi, ci in miercurea numita a Cenusii (Dies Ceneris), pentru ca in aceasta zi se practica la apuseni presararea cenusii pe crestetul capului (rest din ceremonialul penitentei publice din vechime, mostenit de la evrei). Catolicii dezleaga postul in duminicile Paresimilor, mancand de dulce.